De ce avem nevoie de certificări pentru scufundări?

Hai să ne gândim la ski și scufundări. Ambele vin cu un oarecare nivel de risc, ambele folosesc echipament specializat și ambele au structuri de curs destul de standardizate. Ah, și ambele sunt sporturi de apă tehnice 😄

Dacă, în cazul schiului, pot să-mi iau un ski pass, să-mi închiriez echipament și în 30 de minute sunt sus fără să mă fi întrebat cineva ceva, la diving prima întrebare pe care o vei primi când contactezi un dive center este invariabil „care e nivelul de certificare?”, urmată probabil de „când te-ai scufundat ultima dată?”.

Azi explicăm de ce.

Siguranță

#

Nu te va surprinde faptul că majoritatea motivelor sunt legate de siguranță. Dar atât schiul, cât și scufundările vin într-adevăr cu niște riscuri asociate. Totuși, diferențele sunt semnificative.

Începem cu cel mai evident motiv: scufundările se fac într-un mediu complet străin pentru oameni. Dacă ai un accident de schi sau pur și simplu ai obosit, te oprești și, surprinzător, încă poți respira. Dacă, de exemplu, îți scapi regulatorul sub apă, ai practic doar timpul oferit de aerul din plămâni pentru a reacționa. Deci, marja de siguranță este mult mai îngustă și de aceea este foarte important să înveți proceduri simple și standardizate pentru a reacționa.

Dar nu e doar atât. La schi, riscurile sunt destul de evidente: căzături, avalanșe etc. La diving, pe lângă riscurile evidente și vizibile, cum ar fi rămânerea fără gaz, există și unele invizibile, care țin de fiziologia umană și de modificările care vin odată ce respirăm sub apă. Un exemplu clasic este boala de decompresie. O bună parte din cursurile de scufundări este dedicată evitării, sau mai bine zis minimizării riscului apariției bolii de decompresie.

Nu în ultimul rând, pe lângă riscuri mai puțin evidente, soluțiile sunt uneori contraintuitive. De exemplu, ce faci dacă rămâi fără gaz? Păi, în primul rând, învățăm cum să nu rămânem fără gaz, dar dacă se întâmplă totuși, prima opțiune nu este să înoți cât mai repede către suprafață, ci să folosești regulatorul de rezervă al buddy-ului.

Standardizare

#

Un alt motiv pentru care avem sistemul de certificări este standardizarea. Fără un set de standarde acceptate internațional, ar fi imposibil ca un dive center din Australia, de exemplu, să aibă încredere în cineva care a făcut odată un curs în România.

Folosind un sistem de certificări, cei din Australia vor ști că tu ai îndeplinit cerințele minime pentru certificare, deci (cel puțin teoretic, vorbim despre asta altă dată), ai competențele necesare și poți avea grijă de tine.

După cum explicăm pe larg în articolul în care comparăm PADI, SSI și SDI, majoritatea agențiilor au programe și cerințe minime similare. Asta pentru că sunt parte din RSTC, o organizație globală care reglementează aceste standarde minime. Faptul că două agenții sunt membre ale RSTC înseamnă, printre altele, și că își recunosc reciproc certificările emise. Ce înseamnă asta pentru tine? Simplu: o certificare SDI pe care o obții cu noi în România va fi automat acceptată de un dive center PADI din Japonia. Util, nu?

Cerințe legale

#

În ultimul rând, vorbim și despre cerințe legale. Am lăsat asta la final nu (doar) pentru că e plictisitor, ci pentru că este și o zonă foarte gri. Nu există scuba police, nu ai să vezi niște diveri cu girofar care îți cer cardul de certificare sub apă.

Există unele țări în care certificările sunt obligatorii legal pentru a putea face diving. Există și țări ca România, care, cel puțin la data la care am scris acest articol, nu are o autoritate civilă care să reglementeze scufundările. Ca să fie mai clar pe unde ne situăm, țări ca Malawi și Uganda, care nu au ieșire la mare, au reglementări civile pentru scufundări. Sper totuși că, odată cu creșterea comunității de scufundări din România, asta se va schimba (în bine).

Funcționează?

#

Deși este departe de a fi un sistem perfect, sunt absolut convins că sistemul actual de certificări a salvat extrem de multe vieți. Certificările fac sportul nostru mult mai sigur, mai accesibil și mai simplu.

De ce spun totuși că nu este perfect? RSTC-ul tinde să mențină un standard care, din punctul meu de vedere, este prea relaxat pentru o industrie care, cel puțin la nivel global, se presupune că se autoreglează. Aici mă refer atât la standarde (nu, nu mi se pare sigur că numărul maxim de elevi per instructor să fie 8, de exemplu), cât și la modul în care agențiile le impun. Sunt extrem de puține cazurile de care știu în care instructorii care încalcă standardele au fost sancționați.

În concluzie

#

Sper că este destul de clar că certificările de scufundări nu sunt un moft. De fapt, analogia cu schiul, după cum probabil ți-ai dat seama deja, nu a fost cea mai inspirată. Una mult mai apropiată de realitate ar fi cu skydivingul, un alt sport în care certificările sunt obligatorii.

La Blue Pulse, noi nu doar urmăm standardele uneia dintre cele mai stricte agenții (SDI/TDI), ci suntem chiar mai stricți în multe cazuri. De exemplu, numărul nostru maxim de cursanți pe instructor este de doi și nu credem că este suficient să poți călca apă pentru a te putea inscrie la curs. Nu știi să înoți? Nicio problemă, colaborăm cu instructori de înot excelenți care te pot ajuta. Iar în cazul puțin probabil în care, vreodată, într-un liveaboard te împiedici de ceva pe punte și cazi în apă, vom fi toți mai liniștiți știind că poți înota liniștit înapoi către barcă.

Dacă te-am convins să faci următorul tău curs cu noi, aici găsești detalii despre cursurile noastre. Dacă aproape te-am convins, dar mai ai câteva întrebări, cu atât mai bine! Programează un call introductiv gratuit și clarificăm orice întrebări mai ai.